COSTEL

Mi-am amintit de curand cum candva, in copilarie, (cred ca aveam cam 5 -6 ani) l-am adus acasa pe Costel. Costel era un baiat de prin cartierul acela comunist de blocuri, blondut, micut, super-activ si lasat de capul lui pe-afara de parintii care mai aveau vreo 5 copii. Era un baiat de treaba, era bun, nu facea rautati ca altii din cartier, de-aia cred ca mi-a placut de el. In rest, era mai tot timpul jegos , nespalat si permanent cu niste "lumanari" atarnand din ambele nari, ce mai, arata respingator saracul copil. Eu ma jucam cu el prin casa cand s-a intors mama mea de la piata, serviciu , sau mai stiu eu de unde. Si cand ne-a vazut a ramas socata. Cum sa explic, a il baga pe Costel in casa era cam cum as fi adus acum, in ziua de azi, vreun aurolac sa ma joc cu el in sufragerie. Totusi nu ne-a data afara, a avut tact, probabil sa nu ii raneasca copilului sentimentele. Am plecat apoi afara amandoi copii, si in seara aceea am avut parte de o cearta din care oricum nu imi amintesc mai nimic...decat ca a fost o cearta. Gandidu-ma la faza aceasta cu mintea mea de azi, am realizat ca nu as mai face la fel. Si ma intreb ce se intampla cu noi de-a lungul timpului incat sa ajungem asa de intoleranti, ghidati doar de fatada, de imaginea exterioara a celor cu care avem de-a face? Ce ne sufoca oare in asa masura comportamentul izvorat din cea mai autentica pornire, care nu are de-a face cu ranguri, apartenente de clasa sau cu alte aspecte standard (ne)acceptate? Ce anume in educatia si formarea noastra ne face sa ne autoizolam, autosegmentam incat sa ridicam ziduri pana la cer intre noi si alti semeni , poate mai putin norocosi , sau care pur si simplu sunt altfel. O fi societatea in care traim , o fi natura noastra de animale care lupta pentru supravietuirea si prevalarea speciei/rasei? Nu stiu. Dar stiu ca am fost tare mahnit atunci cand mama mea a considerat inacceptabila prezenta acelui copil bun si cu care imi facea placere sa ma joc. Si asa fara legatura cu ceva /cineva concret, simt acea mahnire si azi undeva in strafundurile sufletului. o MAHNIRE MAI MARE DECAT CEA PE CARE MI-AR PROVOCA-O VREUN INSUCCES PERSONAL,PROFESIONAL SAU SOCIAL. Mi-e dor de Costel, mi-as dori sa ma mai joc cu el. Lui ii placea sa aibe de-a face cu mine neconditionat, fara scopuri/interese ascunse. Oare ce-o mai fi facand el, pe unde o mai fi Costel? Mi-e dor de el.